“Emblema Realului trece pe la portile Canterei”

Strazile din Sanatorio de Nuestra Seńora del Rosario sunt goale. Ora tarzie la Madrid si frig patrunzator. Vocea dońei Pilar e mult mai puternica decat orice muson ce s-ar fi hotarat razlet sa atace capitala Spaniei: “Vamos chicos” si cei opt baieti care bateau mingea afara incearca sa inscrie ‘golul de aur’ pentru a scurta meciul. Unul dintre ei e mai curajos, un tip blond, la vreo 7 ani, purtand un tricou alb, slabut si la fel de inalt ca si mingea. Dribleaza fermecator si opreste meciul spre tristetea celorlati: marcase! Dońa Pilar era deja in pragul usii, insa baiatul receptiv se arunca in bratele mamei imapciuitor: “Ai vazut?!” intreaba…insa femeia nu-l i-a in seama. De sus, de la etaj doi ochi straluceau de bucurie: don Benavente, tatal micutului zambea satisfacut. Linistea se lasase peste strada Antillón.

Familia Benavente nu era o familie bogata. Aveau doi copii, erau oameni credinciosi si respectuosi. Peste toate gospodari, la fel ca majoritatea familiilor spaniole din acea vreme. Pustiul era rasfatatul familei chiar daca toata ziua lui se rezuma la fotbal. Mai tarziu, a inteles ca familia poate fi responsabilitatea lui de maine si a ales Colegio San Antón pentru studiu. Numai ca afacerea familiei a prosperat mai rapid decat se asteptau, iar familia Benavente a fost nevoita sa se mute. Au ales o casa mica de pe strada Narváez, iar fiul lor cel mic s-a mutat la Colegio Calasancio. Emilio Benavente, tatal, abonat al lui Real Madrid isi deschisese o parfumerie, una care progresase destul de rapid pentru acea vreme. Serile de sambata cand Madridul juca in deplasare, pentru a se apropia rapid de noii vecini le dedica meciurilor. Curtea se umplea rapid, iar fiul sau era mereu primul.

Pustiul care defila pe strazile din Seńora del Rosario crescuse, dar nu-si pierduse dexteritatea. Dribla cu o usurinta malefica, isi umilea adversarii. La Colegiul din Calsancio, castiga un turneu organizat de cotidianul AS si este proclamat cel mai bun jucator al turneului. Dupa finala in care marcase de cinci ori, tatal sau a considerat ca e cazul sa-l duca in sfarsit la Real Madrid. Pe 13 iulie, pustiul blond se pregatea de proba de joc. Don Emilio Benavante in tribuna emotionat, este incurajat: “Tata sunt cel mai bun, n-am sa mai plec de aici, niciodata, stai linistit”. La trialul respectiv pustiul a facut ce-a vrut. A fost selectat intre cei 22 de jucatori care au jucat pe terenul mare. Acolo a marcat de opt ori, iar cei de la Real si-au ras in barba. Nu s-au grabit insa, si antrenorii de la Atletico Madrid, Ufarte si Rodri, care il remarasera in finala castigata de colegiul sau au punctat: “Contract si o casa noua pentru familia Benavente”. Tatal nu a dat nici un raspuns, pustiul insa da: “Sa mai asteptam o zi!”. Asa a fost, pentru ca a doua zi, pustiul a fost chemat de Real Madrid! Cand cei Don Emilio Benvante si fiul sau se imbracau pentru a merge la negocieri la Calderon, la usa au venit doi tipi: Ramon Marsal, fost jucator al Realului si Juan Felipe Gallego fost fundas la Castilla. Oferta lor a fost clara, insa Real nu oferea nici casa, nici bani. Putin rusinati, cei doi vizitatori s-au temut. Alegerea i-a apartinut insa pustiului, care a spus parca anticipand va viata il va lega de istoria celui mai grandios club din lume: “I-am zis tatei ca sunt cel mai bun. Aici vreau sa raman!”…si a ramas. Bani mai putini, si aceeasi casa din Narváez. Gallego a dat sa iasa pe usa. Un curent puternic l-a retinut. Era constiinta: “Pustiule, vei ajunge mare, esti foarte bun, dar daca parintii tai cred ca e mai bine sa mergi la…”. Pustiul a intervenit din nou convins de destinul sau inefabil: “Nu, nu vreau la Real Madrid!” si a zambit…un zambet de viitor canteran.

Acomodarea i-a fost usoara, iar pe 15 august, in chiar primul meci al sau pentru Real, pustiul a facut meciul vietii. Nu a marcat deloc in meciul cu San Lorenzo del Escorial, insa doi oameni prezenti in tribuna au plecat uluiti. Erau Molowni si Di Stefano. La urmatorul meci de la Pinto a marcat e patru ori si lucrurile deveneau simple. Incetul cu incetul, micutul blond entuziast pe care doar vocea apriga a Donei Pilar il facea sa lase mingea si sa intre in casa, devenea mare. Foarte mare. Cel mai mare! In sezonul 83/84 a uimit pe toata lumea la Castilla, acolo unde perchea de antrenori Juan Santisteban-Marcelo Freite i-au oferit minute. Multe sau putine nici nu mai conteaza, cert e ca la mijlocul sezonului, pustiul era golgeterul ligii, la egalitate cu Salinas. L-ar fi depasit probabil, dar a fost ‘intrerupt’ de solicitarea lui Di Stefano, antrenorul primei echipe. Remarcat de toata lumea, pustiul ii indeplinea tatalui sau visul. Uitase de parfumuri, uitase de scoala uitase de tot, se pregatea de debutul la echipa viselor sale dar era emotionat. Mai tarziu a povestit si de ce: “Niciodata nu m-am considerat emotiv, nu aveam motive sa fiu. Mi-a placut fotbalul si nu m-a speriat niciodata. Acel meci a fost altfel. Mi-era teama de Don Alfredo, de unde sa stiu eu ca acel om imi va fii ca un tata? Cand vorbea cu tine ti se taia respiratia…Inainte de meci, am ramas un minut singur. Aveam nevoie de asta. Sa joci in fata a zeci de mii de fani nu e usor. Cand Don Alfredo a anuntat echipele am fost trist, vroiam sa fiu titular, dar mi-am dat seama ca eram un fricos. Imi amintesc..era 2-0 la pauza pentru Cadiz. Vocea antrenorului ne-a ‘lovit’ puternic la pauza. Preferam fiecare dintre noi cate 10 palme. Veteranii Chendo si Camacho nu scoteau un cuvant. Mi-a fost si mai frica. Abia atunci am inteles ca joc la Real Madrid. Abia atunci am inteles responsabilitatea, abia atunci am inteles ca emblema acestui club trece prin Cantera. Juanito a fost cel care mi-a zis ca intru de la pauza. Cand am aflat ca Santillana ramane la cabine am mers la el si mi-am cerut scuze, el a zambit. Pentru mine erau un zeu. Inainte sa ies, l-am zarit pe Gallego. Omul care venise dupa mine pana acasa. Stiti ce mi-a zis?  -de ce ti-e frica? esti cel mai bun! Acum ai ce-ti doresti: Asta e Real Madrid!- exact ceea ce-i spusesem eu in urma cu cativa ani, nu uitase”…

Pustiul a intrat…si a ramas in legenda. Ba chiar a devenit una…La cabine pustiul statuse, de vorba cu nenorocul sau tutelar si a decis ca îi datoreaza ceva lui Gallego. Minutul 48 era, deja, inevitabil. O centrare lunga, ca o predica de recuperat pacatosii cei mari, a plecat din piciorul lui Martín Vázquez, pustiul s-a desprins de marcaj asa cum fac doar cei ce îsi neaga predestinarea, si a lovit…piciorul i s-a izbit de coltul cel mai de sus al unei stele norocoase. Un pumn de scantei a sarit, ca dintr-un cuptor de otelarie, si a luminat, pe deasupra stadionului…pustiul a fugit si, din toate bucuriile lumii, a ales-o pe cea mai frumoasa. S-a oprit în bratele unui domn de pe banca tehnica: era Gallego, (ajuns unul dintre secunzi)…caruia pustiul i-a spus: “Iti multmesc ca m-ai ajutat sa fiu ce mi-am dorit: madrilen!” si l-a imbratisat. Cu aceasta îmbratisare simpla si nerusinata de propria ei bucurie începea refacerea lumii. Incepea era Emilio Butragueno, pustiul blond care ii promisese tatalui sau: “Nu voi mai pleca de aici niciodata”… si asa a fost. A intors acel meci reusind o dubla si o pasa de gol pentru 3-2. Era meciul in care Cantera Madridului demonstra indubitabil asa cum marturisea Butre ca ‘emblema clubului trece pe la portile canterei!”. Cam asta i-a lipsit Realului nostru aseara…